Activitatea maritimă și fluvială în spațiul românesc are rădăcini adânci în istorie, chiar dacă, de-a lungul secolelor, rutele navigabile au fost controlate de greci, romani, bizantini, italieni sau otomani. Cu toate acestea, românii și-au avut locul lor în navigația comercială, așa cum atestă documentele din vremea lui Ștefan cel Mare și pânzarele comerciale ale vremii.
Încă din 1857, Țările Române au înființat căpitănii de port la Brăila, Călărași, Oltenița, Giurgiu, Bechet, Calafat, Severin, precum și în zona Moldovei, la Galați, Reni, Chilia și Ismail. Primele documente care atestă activitatea maritimă includ schelele de la Brăila și Hârșova (1602) și chitanțele negustorilor de la Chilia (1604). Prima consemnare oficială a Căpităniei Brăila datează din 1832, iar prima ambarcațiune sub pavilion românesc, bricul „Marița”, a navigat pe Dunăre în 1834.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a pus bazele căpităniilor de port moderne și ale dreptului maritim românesc, iar instituțiile portuare au evoluat de-a lungul timpului pentru a asigura siguranța și buna desfășurare a activităților navale. Primul raport al Căpităniei Portului Constanța datează din 1878, primul căpitan de port fiind Nicolache Macri. Modernizarea portului Constanța a culminat cu inaugurarea acestuia în 1909, după lucrări îndelungate și eforturi financiare considerabile.
În 1895, a fost înființat Serviciul Maritim Român (S.M.R.), prima companie de navigație comercială de stat, care a pregătit personalul navigant și a contribuit la dezvoltarea comerțului maritim românesc. Prin organizarea Inspectoratului Navigației și Porturilor în 1896, marina română a trecut la o etapă de modernizare, iar căpităniile de port au continuat să-și dezvolte rolul de supraveghere și reglementare a traficului naval.
După al Doilea Război Mondial, căpităniile au trecut în subordinea Ministerului Transporturilor, iar în 1965 s-a înființat Registrul Naval Român, instituție specializată în supravegherea și clasificarea navelor sub pavilion românesc. În 1977, Inspectoratul de Stat pentru Navigația Civilă a centralizat autoritatea maritimă și fluvială, iar în 1998 a devenit instituție publică cu personalitate juridică, asigurând controlul și reglementarea navigației în apele naționale.
În 2002, prin fuziunea Registrului Naval Român cu Inspectoratul Navigației Civile, s-a înființat Autoritatea Navală Română (ANR), instituție modernă care reprezintă astăzi autoritatea națională în domeniul naval, implementând standarde europene și contribuind la siguranța și dezvoltarea navigației maritime și fluviale în România.
